Nu era mătura.

Imaginea e atât de familiară încât aproape nu ne mai întrebăm de unde vine: o femeie, o mătură și un zbor nocturn. Povestea plantelor vrăjitoarelor ne poate oferi însă o perspectivă surprinzătoare asupra originii acestei imagini.

Dar dacă mătura nu era adevăratul secret? Dacă, în spatele poveștii, s-ar afla niște plante capabile să producă una dintre cele mai stranii experiențe pe care le poate trăi creierul uman?

Povestea începe cu mult înaintea proceselor de vrăjitorie. Și începe cu o plantă.

Plantele vrăjitoarelor: la limita dintre leac și otravă

Măselarița — plantele din genul Hyoscyamus — aparține familiei Solanaceae.

Din aceeași familie fac parte belladonna și mandragora, alte două plante care aveau să fie legate, secole mai târziu, de magie și vrăjitorie. Măselarița avea să devină, astfel, una dintre cele mai cunoscute plante ale vrăjitoarelor.

În regiunea mediteraneană putem întâlni și Hyoscyamus albus, măselarița albă sau beleño blanco în spaniolă.

Nu pare spectaculoasă. Are frunze păroase, flori palide și poate crește în locuri aparent imposibile: ziduri vechi, ruine, margini de drum și terenuri pietroase.

Dar chimia ei este cu totul altceva. Măselarița conține alcaloizi tropanici, compuși precum hiosciamina, atropina și scopolamina, substanțe capabile să afecteze profund sistemul nervos.

Și oamenii știau de efectele plantei cu mult înainte să existe imaginea vrăjitoarei pe mătură.

Secolul I: Dioscoride și Pliniu

Cu aproape 2.000 de ani în urmă, Dioscoride descria Hyoscyamus în celebrul său tratat De Materia Medica.

În aceeași perioadă, Pliniu cel Bătrân scria și el despre măselariță. Nu vorbeau despre vrăjitoare. Vorbeau despre medicină.

Plantele acestea puteau avea utilizări terapeutice, dar erau în același timp periculoase. Cu mijloacele Antichității era extrem de dificil să controlezi cantitatea reală de substanță activă dintr-o plantă.

Măselarița devine astfel imaginea perfectă pentru o frontieră foarte veche: când încetează o plantă să fie medicament și începe să fie otravă?

Dar povestea zborului avea să apară mult mai târziu.

Anul 906: femeile care călătoreau noaptea cu Diana

Aici lucrurile devin stranii. În jurul anului 906, în textul cunoscut ulterior drept Canon Episcopi, găsim o poveste despre anumite femei care credeau că pleacă noaptea într-o călătorie împreună cu Diana și cu alte femei.

Nu avem încă vrăjitoarea clasică. Nu avem mătură. Nu avem nici unguent.

Dar avem ceva esențial: femeia care trăiește noaptea experiența unei călătorii extraordinare.

Și mai interesant este modul în care autorii ecleziastici explicau fenomenul. Ei nu considerau că femeile se deplasau fizic. Experiența era descrisă ca o iluzie, o înșelare sau o călătorie trăită în minte.

Țineți minte acest lucru. Pentru că, cinci secole mai târziu, în poveste apare ceva nou.

1456: plantele vrăjitoarelor și apariția unguentului

În anul 1456, medicul german Johannes Hartlieb scrie Buch aller verbotenen Kunst — „Cartea tuturor artelor interzise”.

Aici găsim una dintre cele mai timpurii descrieri cunoscute ale unui unguent asociat cu zborul vrăjitoarelor. Acum avem două elemente care înainte existau separat: zborul nocturn și o substanță aplicată corpului.

Iar din perspectiva farmacologiei moderne, aici apare întrebarea fascinantă. Ce s-ar întâmpla dacă într-un asemenea preparat ar exista plante precum măselarița, belladonna sau mandragora?

Răspunsul nu este deloc supranatural. Dar este aproape la fel de straniu.

Creierul poate crede că zboară

Unele dintre plantele vrăjitoarelor conțin tocmai acești alcaloizi tropanici, capabili să afecteze profund percepția. Intoxicația cu alcaloizi tropanici poate produce delir. Și delirul nu este același lucru cu o halucinație în care omul știe că ceea ce vede nu există.

Persoana poate trăi o realitate complet alternativă și poate fi convinsă că aceasta este reală.

Pot apărea: halucinații foarte vii, dezorientare, pierderea noțiunii timpului, amnezie, senzații corporale neobișnuite și dificultatea de a separa visul de realitate.

În asemenea condiții, senzația de plutire, deplasare sau chiar zbor nu este greu de imaginat.

Asta nu demonstrează că am descoperit „secretul vrăjitoarelor”. Și este important să nu transformăm o ipoteză interesantă într-un fapt istoric. Dar arată ceva extraordinar: o persoană nu trebuie să zboare fizic pentru ca experiența zborului să fie, pentru ea, absolut reală.

1486–1487: Malleus Maleficarum

Apoi ajungem la una dintre cele mai întunecate cărți ale acestei povești.

În jurul anilor 1486–1487 apare Malleus Maleficarum, „Ciocanul vrăjitoarelor”, asociat în principal cu Heinrich Kramer.

Este un tratat care încearcă să demonstreze existența vrăjitoriei și să descrie modul în care presupusele vrăjitoare trebuiau identificate, investigate și pedepsite. Cartea a contribuit enorm la fixarea imaginii vrăjitoarei în imaginarul european.

Dar trebuie să ținem minte un lucru: Malleus Maleficarum nu este cartea vrăjitoarelor. Este cartea celor care le vânau.

Și această diferență schimbă întreaga poveste.

Nu avem jurnalul vrăjitoarei. Avem dosarul ei.

Când citim despre vrăjitorie medievală și renascentistă întâlnim o problemă uriașă.

Vocile femeilor acuzate ajung până la noi aproape întotdeauna prin intermediul altcuiva: judecători, clerici, inchizitori, medici sau funcționari care au consemnat procesele. Unele mărturii au fost obținute sub presiune. Altele, sub tortură. Iar întrebările puse de anchetatori puteau influența profund răspunsurile.

De aceea nu putem lua fiecare poveste despre sabat, zbor, Diavol sau unguente și să presupunem automat că descrie o practică reală. Dar nici nu trebuie să aruncăm documentele. Ele ne spun enorm despre lumea respectivă.

Doar că trebuie să știm ce citim: Nu avem jurnalul vrăjitoarei. Avem dosarul ei.

Dar atunci de unde vine mătura?

Aici legenda devine și mai interesantă.

În imaginile și textele europene de la sfârșitul Evului Mediu apar femei care călătoresc pe diferite obiecte: bețe, bastoane și, în cele din urmă, mături. Cu timpul, mătura câștigă competiția simbolică și devine inseparabilă de imaginea vrăjitoarei.

Legătura dintre plantele vrăjitoarelor, unguente și mătură este însă mult mai greu de demonstrat istoric. Există teorii moderne care încearcă să lege mătura de folosirea unguentelor psihoactive. Unele sunt seducătoare. Poate prea seducătoare.

Documentele istorice nu ne permit să spunem cu certitudine că acesta a fost motivul pentru care vrăjitoarea a ajuns pe mătură. Probabil imaginea pe care o cunoaștem astăzi este rezultatul unui amestec de folclor, artă, demonologie, procese și poate experiențe reale provocate de anumite plante.

Plantele vrăjitoarelor și reputația lor teribilă

Măselarița nu este singură în această poveste.

Alături de ea apar frecvent două dintre rudele sale: belladonna — Atropa belladonna și mandragora — Mandragora officinarum. Toate sunt Solanaceae. Toate conțin alcaloizi tropanici. Toate au o lungă istorie medicinală. Și toate pot fi extrem de toxice.

Mai târziu, în imaginarul european al „plantelor vrăjitoarelor”, apare frecvent și Datura, deși includerea ei într-o poveste strict medievală europeană trebuie tratată cu mai multă prudență.

Nu există, de fapt, o listă medievală oficială numită „cele patru plante ale vrăjitoarelor”. Este mai degrabă o categorie construită ulterior.

Și dacă legenda conține un sâmbure de farmacologie?

Povestea devine cu adevărat interesantă tocmai atunci când refuzăm două extreme.

Nu trebuie să credem că vrăjitoarele zburau fizic. Dar nici nu trebuie să presupunem că fiecare poveste este pură invenție. Este posibil ca în spatele unor relatări să existe experiențe reale, interpretate prin limbajul și credințele epocii. În acest context, plantele vrăjitoarelor oferă o posibilă explicație farmacologică pentru unele dintre aceste experiențe.

O femeie din secolul al XV-lea nu ar fi spus: „Am experimentat un delir anticolinergic provocat de alcaloizi tropanici.”

Ar fi descris experiența folosind lumea pe care o cunoștea: spirite, demoni, zeițe, zboruri, transformări și nopți petrecute în alte lumi. Iar judecătorul din fața ei avea propriul vocabular pentru același lucru: vrăjitorie.

Patru repere care schimbă povestea

Cronologia poate fi redusă la patru momente:

Secolul I — Dioscoride și Pliniu cunosc măselarița ca plantă medicinală și toxică.

c. 906 — Canon Episcopi: femeile călătoresc noaptea cu Diana, iar experiența este interpretată ca iluzie.

1456 — Johannes Hartlieb descrie un unguent asociat cu zborul vrăjitoarelor.

1486–1487 — Malleus Maleficarum contribuie la transformarea vrăjitoarei într-un personaj central al demonologiei și persecuției europene.

Și între aceste patru momente se produce o transformare extraordinară.

O plantă medicinală devine plantă magică. O experiență nocturnă devine zbor. Un unguent devine instrument al vrăjitoriei. Iar femeia care spune că a călătorit noaptea devine vrăjitoarea pe mătură.

Deci… de ce zburau vrăjitoarele?

Poate că răspunsul cel mai interesant este: nu știm dacă „zburau” din cauza plantelor.

Știm însă că unele dintre plantele asociate ulterior cu ele puteau modifica atât de profund percepția, încât omul intoxicat putea trăi o lume imposibilă ca și cum ar fi fost perfect reală.

Știm că povestea călătoriilor nocturne exista deja în jurul anului 906. Știm că în secolul al XV-lea apar relatări despre unguente. Știm că apoi aceste povești intră într-un mecanism enorm de frică, religie și persecuție. Și știm că undeva în mijlocul tuturor acestor lucruri crește o plantă aparent banală: măselarița.

Poate că vrăjitoarele nu zburau.

Dar mintea umană este perfect capabilă să creadă că o face.

Iar mătura?

Mătura a rămas în poveste.