Mătrăguna – planta magică a românilor, între leac, otravă și ritual

Există plante medicinale. Există plante otrăvitoare. Există plante magice. Și apoi există mătrăguna.

O plantă pe care, în unele tradiții românești, nu era suficient să o găsești și să o culegi. Trebuia să te apropii de ea într-un anumit fel. Să-i vorbești. Să-i aduci daruri. Să respecți momentul în care o scoți din pământ.

Pentru că mătrăguna nu era privită doar ca o buruiană cu proprietăți neobișnuite. Era aproape o ființă cu care intrai într-o relație. Iar planta despre care vorbim este una dintre cele mai toxice și mai fascinante plante ale Europei: Atropa belladonna.

În limba română: mătrăguna.

Planta cu două fețe

Atropa belladonna aparține familiei Solanaceae.

Este rudă cu măselarița, mandragora și datura, dar și cu plante complet obișnuite precum roșia, cartoful sau vinetele. Mătrăguna este însă cu totul altceva. Produce flori brun-violete și fructe negre, lucioase, care pot părea tentante. Dar planta este puternic toxică.

Conține alcaloizi tropanici precum atropina, hiosciamina și scopolamina, compuși capabili să afecteze profund sistemul nervos. În intoxicații pot apărea delir, confuzie, tulburări de vedere, pupile dilatate, accelerarea pulsului, halucinații și, în cazurile grave, convulsii, comă sau moarte. Din acest motiv, mătrăguna nu este o plantă pentru experimente sau preparate făcute acasă.

Și totuși, oamenii au fost fascinați de ea timp de secole. Poate tocmai pentru că putea face două lucruri aparent contradictorii: să vindece și să distrugă.

Atropa: cea care taie firul vieții

Chiar numele științific spune o poveste. Atropa vine de la Atropos, una dintre cele trei Moire ale mitologiei grecești.

Clotho torcea firul vieții. Lachesis îi stabilea lungimea. Iar Atropos îl tăia. Când Atropos intervenea, viața se termina.

Când Carl Linnaeus a numit oficial planta Atropa belladonna în secolul al XVIII-lea, numele ales nu putea fi mai potrivit pentru reputația acesteia. Dar a doua jumătate a numelui pare să spună exact contrariul: Belladonna. În italiană: „femeie frumoasă”.

Femeia frumoasă și otrava

Atropina are un efect foarte vizibil: dilată pupilele.

Există o tradiție istorică potrivit căreia preparate de belladonna ar fi fost folosite în Italia pentru a produce pupile mai mari, considerate atrăgătoare. De aici ar proveni numele de bella donna.

Povestea trebuie totuși spusă cu puțină prudență: utilizarea cosmetică este menționată în numeroase istorii botanice și medicale, dar amploarea reală a fenomenului este mai greu de demonstrat decât sugerează legenda modernă.

Ce știm sigur este că planta poate dilata pupilele. Și știm că aceeași substanță care produce acest efect poate provoca o intoxicație severă. Frumusețe și moarte într-o singură plantă.

Dar în România mătrăguna avea să primească o identitate cu totul aparte.

„Doamna pădurii”

În tradițiile românești, mătrăguna a purtat numeroase nume: Cireașa lupului, Doamna codrului, Doamna pădurii, Floarea pădurii, Iarba codrului, Împărăteasa ierburilor. Și chiar: Împărăteasa Ileana.

Aceste denumiri sunt importante. Nu descriu doar o plantă. Descriu un personaj. Etnologul Silvia Ciubotaru, analizând cultul mătrăgunei în Moldova, arată cât de bogat era complexul mitic construit în jurul plantei.

Iar Mircea Eliade a considerat fenomenul atât de important încât, în 1938, i-a dedicat un studiu separat: „Cultul mătrăgunei în România”.

Nu „utilizarea mătrăgunei”. Nu „medicina cu mătrăgună”. Ci cultul ei.

O plantă pe care nu o culegeai pur și simplu

Pentru omul modern, o plantă este un obiect. O identificăm. O culegem. O folosim.

În mentalitatea tradițională, lucrurile puteau funcționa complet diferit. Culegerea mătrăgunei putea fi înconjurată de reguli, interdicții, formule rituale și ofrande.

În unele tradiții românești documentate etnografic, cei care mergeau după mătrăgună trebuiau să respecte un adevărat ceremonial.

Planta putea fi descântată. I se puteau aduce daruri. În locul rădăcinii scoase din pământ puteau fi lăsate obiecte cu valoare simbolică. În anumite variante, culegătoarele trebuiau să fie îmbrăcate într-un anumit fel și să respecte reguli precise.

Nu voi transforma aceste descrieri într-o „rețetă”, pentru că vorbim despre o plantă foarte toxică. Importantă este însă ideea din spatele ritualului: mătrăguna nu era luată. Mătrăguna trebuia convinsă.

Planta avea putere. Iar puterea trebuia respectată.

Planta care putea aduce dragostea

Una dintre cele mai importante funcții magice atribuite mătrăgunei în folclorul românesc era legată de dragoste și căsătorie.

Potrivit materialului folcloric analizat de Mircea Eliade, se credea că mătrăguna putea ajuta o fată să se mărite. Putea aduce noroc în dragoste. Putea favoriza fecunditatea căsătoriei. Dar puterile ei nu se opreau aici. Mătrăguna putea fi invocată pentru prosperitate. Pentru noroc. Pentru bunul mers al gospodăriei. Pentru spor. Chiar și pentru creșterea producției de lapte a animalelor.

În mentalitatea tradițională, planta putea influența însăși forța vitală a oamenilor, animalelor și gospodăriei. De aceea Eliade o interpretează ca pe o plantă aflată simultan în lumea vieții și în lumea morții. O plantă care putea da. Dar putea și lua.

Pentru că mătrăguna putea fi și întoarsă împotriva cuiva

Aici apare cealaltă față a plantei.

Aceeași putere despre care se credea că poate aduce dragoste, noroc și prosperitate putea fi utilizată, în imaginarul popular, și în sens opus.

Mătrăguna putea deveni plantă de răzbunare. De despărțire. De nenoroc. Cu alte cuvinte, nu era considerată „bună” sau „rea”. Era puternică.

Iar direcția puterii depindea de relația omului cu ea. Tocmai această ambivalență o face atât de interesantă. Mătrăguna nu era planta binelui. Nu era nici planta răului. Era planta care putea trece dintr-o parte în cealaltă.

„Iarba vieții și a morții”

Mircea Eliade surprinde poate cel mai bine această contradicție.

În interpretarea sa asupra tradițiilor românești, mătrăguna apare ca o plantă care poate interveni asupra forțelor vitale.

Poate aduce dragoste. Fecunditate. Bogăție. Prosperitate. Dar aceeași forță poate fi întoarsă și împotriva vieții. De aici una dintre cele mai puternice formule asociate mătrăgunei: iarba vieții și a morții.

Și, dintr-un punct de vedere modern, este greu să găsim o descriere mai potrivită. Pentru că în spatele mitologiei există o realitate chimică.

Această plantă chiar conține molecule cu efecte extrem de puternice asupra organismului uman.

De unde veneau viziunile?

Mătrăguna este deseori introdusă simplist în categoria „plantelor halucinogene”. Dar farmacologia ei este mai interesantă și mai periculoasă.

Alcaloizii tropanici pot provoca delir anticolinergic. Într-o asemenea stare, omul poate pierde capacitatea de a diferenția experiența interioară de realitatea exterioară. Nu este neapărat situația în care vezi ceva straniu și spui: „Știu că aceasta este o halucinație.”

Poți vedea oameni inexistenți. Poți purta conversații cu ei. Poți trăi evenimente imposibile. Și poți fi convins că toate s-au întâmplat cu adevărat.

Aici începe legătura cu seria noastră despre plantele vrăjitoarelor.

Belladonna și vrăjitoarele

În tradiția europeană, belladonna a devenit una dintre plantele asociate cu magia, vrăjitoria și faimoasele unguente de zbor.

Alături de ea apar măselarița și mandragora.

Toate trei au ceva în comun: conțin alcaloizi tropanici. Toate trei pot produce delir. Și toate trei se găsesc la intersecția dintre medicina veche, otrăvuri și magie.

Dar trebuie să fim atenți. Nu avem un manual autentic scris de „vrăjitoarele medievale” care să ne spună simplu: „Acestea erau plantele noastre.”

Sursele provin în mare măsură de la medici, clerici, demonologi, judecători și din procese. De aceea, asocierea dintre belladonna și „zborul vrăjitoarelor” este fascinantă, dar nu trebuie transformată într-un fapt demonstrat mai mult decât permit documentele.

Chimia plantei este reală. Delirul este real. Asocierea istorică este reală.

Dar povestea completă a „vrăjitoarelor care foloseau belladonna pentru a zbura” rămâne o reconstrucție.

România are însă ceva ce restul poveștii europene nu are

Aici mătrăguna românească devine extraordinară.

Pentru belladonna europeană putem discuta despre vrăjitoare, otrăvuri și medicină.

În România avem suplimentar un corpus etnografic foarte bogat care arată că planta a ocupat efectiv un loc special în credințele populare. Și probabil cel mai interesant lucru este felul în care oamenii se raportau la ea.

Nu ca la o simplă substanță. Ci ca la o prezență. O Doamnă a pădurii. O Împărăteasă a ierburilor. O plantă căreia îi vorbești.

Căreia îi dai ceva. De la care ceri ceva. Și de care, în același timp, te temi.

Mătrăguna și mandragora nu sunt aceeași plantă

Aici apare o confuzie foarte frecventă. Mătrăguna românească despre care vorbim aici este: Atropa belladonna.

Mandragora mediteraneană este: Mandragora officinarum.

Sunt rude. Ambele sunt Solanaceae. Ambele conțin alcaloizi tropanici. Ambele au intrat în mitologie și magie. Dar sunt plante diferite.

Confuzia este însă foarte veche și interesantă. Cercetările etnobotanice arată că, în anumite regiuni din Europa de Est, Atropa belladonna a putut prelua funcții mitologice și rituale atribuite în alte regiuni mandragorei.

Acolo unde adevărata mandragoră mediteraneană nu creștea, alte plante puteau ajunge să-i ocupe locul cultural.

Iar mătrăguna românească este un exemplu fascinant.

Mircea Eliade și obsesia pentru mătrăgună

Pentru Mircea Eliade, mătrăguna nu era o simplă curiozitate folclorică.

A văzut în ea exemplul unei relații arhaice dintre om și natură.

În studiul său despre cultul mătrăgunei, ritualul nu este interpretat doar ca „superstiție”. El arată o lume în care omul considera că natura posedă forțe și personalitate. Planta nu era inertă. Avea o identitate. Avea o voință. Avea o putere.

Iar această fascinație avea să intre inclusiv în literatura lui Eliade. În „Pe strada Mântuleasa”, motivul mătrăgunei reapare într-o lume în care folclorul și realitatea se amestecă până când nu mai știm exact unde se termină una și începe cealaltă.

Probabil exact asta i-ar fi plăcut mătrăgunei.

Planta magică și planta reală

Astăzi nu mai avem nevoie de magie pentru a explica efectele fiziologice ale mătrăgunei.

Știm ce sunt atropina și scopolamina. Știm cum acționează asupra receptorilor muscarinici. Știm ce poate produce intoxicația. Și folosim chiar atropina, izolată și dozată riguros, în medicina modernă.

Dar explicația chimică nu face povestea veche mai puțin interesantă. Din contră. Ne permite să vedem cum o experiență biologică reală putea deveni, într-o societate tradițională, experiență magică.

O plantă care îți modifică pupilele. Îți schimbă percepția. Poate produce delir. Te poate vindeca în anumite contexte medicale moderne. Dar te poate și ucide.

Cum ar fi putut o asemenea plantă să NU devină magică?

Mătrăguna românească nu era doar planta vrăjitoarelor

Și poate aici este cea mai importantă diferență.

Dacă spunem simplu: „mătrăguna era planta vrăjitoarelor”pierdem cea mai frumoasă parte a poveștii.

În cultura tradițională românească, rolul ei pare să fi fost mult mai complex. Era plantă de dragoste. Plantă de fertilitate. Plantă de noroc. Plantă de prosperitate. Plantă medicinală. Plantă periculoasă. Și plantă care putea face rău.

Nu era doar obiectul unei magii întunecate. Era un fel de concentrat vegetal al vieții, cu toate contradicțiile ei.

Dragoste și ură. Naștere și moarte. Vindecare și otravă. Noroc și nenoroc.

Și poate tocmai de aceea oamenii îi spuneau „Doamna pădurii”

Pentru omul modern, Atropa belladonna este o specie vegetală. O Solanaceae. Un organism cu un anumit set de alcaloizi.

Pentru oamenii care mergeau cândva în pădure după mătrăgună, lucrurile puteau arăta complet diferit. În fața lor nu era doar o plantă. Era ceva care trebuia respectat. Poate chiar temut.

Ceva căruia îi cereai ajutorul și căruia trebuia să-i dai ceva în schimb.

Doamna pădurii. Împărăteasa ierburilor. Iarba vieții și a morții.

Astăzi îi spunem: Atropa belladonna.

Dar, după ce îi cunoști povestea românească, numele științific pare aproape prea simplu.